Esti aici: NOUTATI FISCALE » Stiri economico-financiare

Clarificari recente de la CJUE privind sediile fixe

Deciziile autoritatilor fiscale din Romania privind impunerea TVA pentru existenta de sedii fixe au fost recent subiectul unei hotarari importante de la Curtea de Justitie a Uniunii Europene (CJUE). In speta Adient C-533/22, CJUE a oferit clarificari esentiale, invalidand abordarile generalizate ale ANAF care nu gasesc sustinere in legislatia de TVA europeana.

Contextul spetei

La baza deciziei CJUE se afla relatia dintre Adient Germania si Adient Romania, doua entitati ale aceluiasi grup specializat in fabricarea de scaune si componente pentru autovehicule. Adient Germania a incheiat un contract de prestari servicii cu Adient Romania, care include servicii de prelucrare a materiilor prime, dar si activitati auxiliare cum ar fi receptia si depozitarea materialelor.

Inspectorii fiscali romani au considerat Adient Romania ca fiind un sediu fix al Adient Germania, impunand astfel TVA suplimentara. Aceasta decizie a fost contestata si a ajuns in atentia CJUE, care a avut lamurit daca activitatile desfasurate constituie suficient temei pentru stabilirea unui sediu fix.

Principalele concluzii ale CJUE

1. Independenta operationala: CJUE a clarificat ca simpla apartenenta la acelasi grup si beneficierea de servicii printr-un contract nu confera automat statutul de sediu fix. De asemenea, faptul ca serviciile sunt esentiale pentru livrarea bunurilor nu transforma prestatorul in sediu fix al beneficiarului.

2. Nerelevanta locatiei de livrare a produselor finite: CJUE a subliniat ca nici locatia unde sunt livrate majoritatea produselor finite, nici faptul ca unele operatiuni sunt supuse TVA nu sunt relevante in stabilirea locului de prestare a serviciilor.

3. Resurse umane si tehnice: O alta concluzie importanta este ca resursele umane si tehnice ale prestatorului nu pot fi automat considerate resurse ale beneficiarului. Mai mult, daca aceste resurse sunt utilizate doar pentru activitati pregatitoare sau auxiliare, nu se poate stabili existenta unui sediu fix.

”Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declara:
1) Articolul 44 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adaugata, astfel cum a fost modificata prin Directiva (UE) 2018/1695 a Consiliului din 6 noiembrie 2018, si articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul de punere in aplicare (UE) nr. 282/2011 al Consiliului din 15 martie 2011 de stabilire a masurilor de punere in aplicare a Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adaugata

trebuie interpretate in sensul ca:

nu se poate considera ca o societate supusa taxei pe valoarea adaugata care are sediul activitatii sale economice intr?un stat membru, care beneficiaza de servicii furnizate de o societate stabilita intr?un alt stat membru, dispune in acest din urma stat membru de un sediu fix, in vederea determinarii locului de prestare a acestor servicii, doar pentru ca cele doua societati apartin aceluiasi grup sau pentru ca aceste societati sunt legate intre ele printr?un contract de prestari de servicii.

2)Articolul 44 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificata prin Directiva 2018/1695, si articolul 11 din Regulamentul de punere in aplicare nr. 282/2011

trebuie interpretate in sensul ca:

nici imprejurarea ca o societate supusa taxei pe valoarea adaugata (TVA) care are sediul activitatii sale economice intr?un stat membru, care beneficiaza de servicii de procesare furnizate de o societate stabilita intr?un alt stat membru, dispune in acest din urma stat membru de o structura care participa la livrarea produselor finite rezultate din aceste servicii de procesare, nici faptul ca respectivele operatiuni de livrare sunt realizate majoritar in afara statului membru mentionat si ca cele care sunt realizate in statul respectiv sunt supuse TVA?ului nu sunt relevante pentru a stabili, in vederea determinarii locului de prestare a serviciilor, ca aceasta societate detine chiar in acest din urma stat membru un sediu fix.

3) Articolele 44 si 192a din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificata prin Directiva 2018/1695, precum si articolele 11 si 53 din Regulamentul de punere in aplicare nr. 282/2011

trebuie interpretate in sensul ca:

o societate supusa taxei pe valoarea adaugata care are sediul activitatii sale economice intr?un stat membru, care beneficiaza de servicii furnizate de o societate stabilita intr?un alt stat membru, nu detine un sediu fix in acest din urma stat membru daca resursele umane si tehnice de care dispune in statul membru mentionat nu sunt distincte de cele prin care ii sunt furnizate serviciile sau daca aceste resurse umane si tehnice nu asigura decat activitati pregatitoare sau auxiliare.”

Aceasta decizie este obligatorie pentru toate instantele nationale si reprezinta un precedent important pentru interpretarea legislatiei TVA. Practic, inspectorii fiscali vor trebui sa isi revizuiasca abordarile si sa se asigure ca interpretarile lor sunt in deplina conformitate cu liniile directoare stabilite de CJUE.

Concluzie
Hotararea CJUE in cauza Adient, ofera clarificari necesare despre sediul fix in contextul TVA si asigura un cadru predictibil pentru companiile care opereaza international. Prin urmare, aceasta este o veste buna pentru mediul de afaceri, care beneficiaza de mai multa siguranta juridica in planificarea si executarea operatiunilor internationale.